marți, 7 octombrie 2014

ASPIRATIA SPRE MAI MULT

           Ce l-a făcut pe om să evolueze, de la stadiul de ființă inferioară, la ceea ce este astăzi? Iată o întrebare la care au căutat răspuns oamenii de știință din diferite domenii: antropologii, psihologii, sociologii, filosofii. Punctul comun de întâlnire a acestor teorii ar  putea fi faptul că omul nu s-a mulțumit cu ceea ce avea , dorindu-și mereu mai mult, la început din punct de vedere cantitativ, apoi calitativ.
          Atunci când ne referim la partea cantitativă a acestei aspirații spre mai mult, putem  afirma că ea nu este strict umană, deoarece și animalele au tendința de a-și face provizii, oricât de multe. Teoria evoluționistă susține că specia umană a fost modelată de-a lungul timpului și schimbată de factorii obișnuiți ai selecției naturale, precum foametea, bolile sau clima. Se spune despre evoluție că este o forță de neoprit a naturii. Cu toate acestea, deși au fost supuse acelorași condiții, celelalte specii nu au evoluat în aceeași măsură ca individul uman.
 Calitativul este un principiu specific uman, însemnând:
·        dorința de schimbare,
·         nevoia de diversitate,
·         nevoia de libertate,
·        fascinația necunoscutului,
·        plăcerea aventurii,
·         dorința de cunoaștere.
    Toate aceste nevoi sau trebuințe au fost ilustrate convingător de reprezentanții psihologiei umaniste. Unul dintre aceștia, psihologul A. Maslow ierarhizează nevoile umane, în funcție de prioritatea lor, în cinci categorii, alcătuind celebra piramidă a trebuințelor:
1.              Nevoile fiziologice, sau nevoile de bază ale corpului uman: hrană, apă, somn, adăpost etc. Aceste nevoi sunt dominante atunci când nu sunt satisfăcute la un nivel acceptabil. În acest caz nicio altă nevoie nu poate sta la baza motivației.
2.          Nevoile de siguranță și stabilitate: nevoia de stabilitate, protecție împotriva îmbolnăvirilor, a vătămărilor fizice, a dezastrului economic, a factorilor ocazionali și imprevizibili, nevoia de structură, ordine și lege. De obicei nevoia de securitate este activă și dominantă în cazuri deosebite, cum ar fi războiul, epidemiile, catastrofele naturale, dezorganizarea societății, crize economice, nevroze, situații negative cronice.
3.                      Nevoile sociale sunt legate de natura socială a omului. Inițial, Maslow s-a referit la ele ca nevoie de dragoste și apartenență. În această categorie intră și nevoia de prieteni, de relații agreabile cu cei din jur, nevoia de familie.
Nevoile sociale se manifestă sub următoarele forme:
·        Nevoia de afiliere – dorința de a avea prieteni, colaboratori, de a se asocia cu alte persoane.
·        Nevoia de afectivitate – o nevoie socială  universală, manifestată în două direcții: de la individ spre alte persoane și dinspre cei din jur spre individ.
·        Nevoia de cooperare – una din cele mai puternice nevoi umane, care rezultădin nevoia de afiliere.
4.                          Nevoia de stimă – cuprinde două grupe de nevoi delimitate în funcție de unghiul de abordare care poate fi intern sau extern. Din punct de vedere intern, nevoia de stimă cuprinde dorința de putere, realizare, încredere, independență, libertate iar din punct de vedere extern dorința de a avea reputație sau prestigiu, statut, faimă și glorie, demnitate, recunoaștere,apreciere. Satisfacerea acestor  nevoi duce la încredere în sine, conștientizarea valorii proprii, sentimentul de a fi util și necesar în lume.
5.                       Nevoia de autorealizare (autoactualizare) – dorința unei persoane de a se realiza ca o personalitate unică în concordanță cu potențialul său și în cadrul limitelor impuse de realitate.  Satisfacerea acestei nevoi permite individului să-și realizeze potențialul, talentele și capacitățile de care dispune, totodată va duce și la creșterea celorlalte nevoi.
    Dacă nicio nevoie nu e satisfăcută, cele de la baza piramidei trebuie satisfăcute mai întâi. După ce un nivel de nevoi a fost satisfăcut într-o măsură acceptabilă, poate deveni operant următorul  nivel. O nevoie odată satisfăcută încetează să mai fie motivatoare. Nevoile de nivel superior, mai ales cele personale (stimă, realizare) sunt mult mai puternice sub aspect motivațional decât cele de nivel inferior și efectul lor este mai îndelungat.
  Maslow susține că, pentru satisfacerea nevoilor de bază există anumite precondiții. Fără existența acestora, nevoile nu pot fi satisfăcute. Amenințările asupra existenței acestor condiții acționează ca și cum ar fi amenințată însăși satisfacerea nevoilor. Din această cauză, mulți autori includ cele două condiții între nevoi, rezultând astfel o piramidă cu șapte nivele. Cele două condiții sunt:
·        Libertatea de exprimare și investigare, care se referă la existența unor condiții sociale ce permit unei persoane să se exprime liber, să facă ce dorește, atâta timp cât nu rănește pe alții, să investigheze, să caute informații, să se apere și încurajează justiția, cinstea și onestitatea.
·        Nevoia de a ști și a înțelege, care cuprinde dorința de a dobândi și a sistematiza cunoștințe despre mediu, nevoia de a-și satisface curiozitatea, nevoia de meditație, experimentare, explorare.
Nevoile sunt interdependente și își găsesc exprimarea maximă în nevoia de autorealizare, care apare pe măsura satisfacerii tot mai multor nevoi de pe nivelele inferioare. Cele de ordin superior nu acționează în mod obligatoriu în ordinea ierarhiei lor. La un moment dat pot fi active mai ulte categorii de nevoi. În plus, chiar Maslow a subliniat că ierarhia nevoilor nu trebuie privită rigid, deoarece ordinea nevoilor poate varia de la o persoană la alta.
Ierarhia nevoilor depinde de personalitatea, mediul socio-cultural și succesele sau eșecurile anterioare ale persoanei. De exemplu, pentru persoanele creative, satisfacerea nevoii de creativitate, parte a nevoii de autoactualizare, este mai importantă decât satisfacerea oricărei alte  nevoi. Creativitatea lor se manifestă nu ca nevoie de autorealizare activată ca urmare a satisfacerii nevoilor de nivel inferior, ci ea este activă și în cazul în care nevoile de bază nu sunt satisfăcute.
O altă cauză a răsturnării ierarhiei poate fi satisfacerea unei categorii de nevoi pentru o perioadă îndelungată după care nevoia va fi  subevaluată. De exemplu, persoana care niciodată nu a suferit de foame subestimează efectele nesatisfacerii nevoii de hrană și privește hrana ca fiind ceva neimportant.
O nevoie nu trebuie să fie satisfăcută în proporție de 100% pentru ca o altă nevoie să devină motivatoare. Cei mai mulți oameni sunt numai parțial satisfăcuți în nevoile lor.
Un alt temei psihologic al aspirației spre mai mult a ființei umane ar putea fi identificat în teoria individuației, ilustrată de psihanalistul Carl Gustav Jung, care afirma că, ,,în măsura în care un om nu e fidel legii ființei sale proprii și nu-și va desăvârși personalitatea, el nu va reuși să-și realizeze sensul vieții.”  Individuația înseamnă a deveni o ființă individuală, iar în măsura în care prin individualitate înțelegem unicitatea noastră cea mai intimă, ultimă și incomparabilă,  înseamnă a deveni propriul sine. De aceea am putea reprezenta individuația ca fiind ajungerea la propriul sine, realizarea de sine.
          Dintr-o perspectivă sociologică și antropologică, acțiunile individuale, motivația acestora deductibilă din sensurile subiective atașate interacțiunilor sociale, sunt cele care definesc ordinea socială, alcătuirea și funcționarea sistemului social.
          Societatea ar  putea fi privită ca un sistem uman. Indivizii umani sunt dotați cu raționalitate și cu voință liberă, ceea ce face ca acest sistem să aibă un caracter aparte .Este vorba de acțiunea specifică componentelor sale și relațiile care se stabilesc între acestea.
          Astfel, pentru a da seama de evoluția unui sistem uman este nevoie de o explicație a acțiunii umane și a relațiilor sociale ce se stabilesc între indivizi.
          Natura acțiunii umane este determinată de natura relațiilor pe care individul le stabilește cu ceilalți indivizi, iar relațiile sociale se stabilesc și evoluează în raport  cu caracterul acțiunilor întreprinse de aceștia.
          Perspectiva sociologică îl consideră pe individ un întreprinzător de acțiuni de mai multe feluri:
·        Acțiuni economice, ca acțiuni instrumental-raționale
·        Acțiuni valoric-raționale, adică acțiuni determinate de valori.
·        Acțiuni tradiționale, care constituie acțiuni ce se integrează în niște practici tradiționale.
·        Acțiuni afective,care sunt urmări ale unor dorințe, afecte și stări emoționale nesupuse neapărat unui proces autoreflexiv.
În felul acesta se  poate vedea că acțiunea umană este una determinată de context, ca orice comportament individual, este un comportament contextualizat și ghidat de mediul social în care se desfășoară, o acțiune care ține cont de comportamentul celorlalți și se desfășoară în funcție de acesta.
Cu alte cuvinte, omul își dorește ,,să aibă” și ,,să fie” mai mult, pentru a se încadra în contextul social în care este inclus, pentru a nu face notă discordantă cu ceilalți semeni. Alteori, își dorește acest lucru tocmai pentru a ieși în evidență, pentru a se considera mai valoros decât alții.
Perspectiva filosofică se referă la aspirația spre absolut, considerând omul ca fiind ființa care transcede timpul spre veșnicie.
Omul nu poate sta închis în prezent, pentru că nu poate fi satisfăcut de ceea ce îi dă prezentul.Sperând că poate scăpa de greutățile prezente, în viitorul mai apropiat sau mai depărtat sau că va avea mai mult decât îi dă prezentul sau că va rămâne în fericirea prezentă,  el se transcede mereu spre viitor. Niciodată nu consideră că a ajuns la capătul drumului, că are totul și pentru totdeauna în prezent.
 Desi,de cele mai multe ori, ne este frică de schimbare, dorim ca lucrurile să rămână așa cum sunt, dar să se îmbunătățească. Cu toate acestea, tot ce înseamnă evoluție, progres, înaintare, presupune schimbare, iar schimbarea este inevitabilă, în pofida a tot ceea ce facem în calitate de indivizi.
Viața nu se desfășoară la fel pentru mult timp.
Am putea afirma fără să greșim că aspirația spre mai mult este o trăsătură accentuată în zilele noastre, atât în ceea ce privește latura sa cantitativă, referitoare la asigurarea confortului existenței, cât și în ceea ce privește latura  calitativă. Oamenii încep să se deschidă din ce în ce mai mult către identitatea lor de ființă umană, o identitate dincolo de cea profesională, cu care ne programează societatea.



sâmbătă, 27 septembrie 2014

Cerc vicios

                  ,,De fapt nici n-am trait/ Doar am visat.” ( Boris Ioachim)

                  Cata profunzime pot cuprinde doua versuri, aparent simple!
                   De cand ma stiu, starea de visare este o particula a personalitatii mele care ma caracterizeaza. Nu, nu e totuna cu visele de noapte, in care subconstientul isi spune povestile sale. Este vorba de acele vise cu ochii deschisi, in care totul in jur apare schimbat, ca si cum ai privi lumea printr-un spectru care ii modifica dimensiunile, culorile, facand-o mai frumoasa. Imi place felul cum se vede lumea din perspectiva viselor!
                   Problema apare in momentul in care dusul rece al realitatii imprastie voalul viselor si iti dai seama ca totul a fost doar plasmuire a propriei imaginatii. Abia atunci intelegi ca nu ai trait cu adevarat nimic din ceea ce ti s-a parut frumos si ca oamenii nu sunt asa cum ti-ai dorit sa fie, cum i-ai infrumusetat tu. Observi ca realitatea nu e colorata, ci are nuante anoste de gri.
                   Intri intr-un cerc vicios: pentru a putea supravietui in griul cotidianului, trebuie sa te intorci la vis.




Cine sunt EU?

          Am incercat sa-mi raspund in ultima vreme la intrebarea ,,Cine sunt EU?” 
          Daca as deveni dintr-o data amnezica, incat nu mi-as mai aminti nici numele, nici statutul socio-profesional, ce anume ar putea sa ma defineasca pe mine cea adevarata, cea care se afla dincolo de imaginea reflectata in oglinda? De unde as sti ca sunt intr-adevar EU?
           M-as descoperi pe mine, cea vesnic fascinata de magia cuvintelor, de puterea ascunsa in sensul pe care li-l dam, atunci cand se inlantuiesc in rime, in versuri albe sau in proza. Dar asta nu ar fi decat o latura a personalitatii mele. Inseamna ca exista cate un Eu pentru fiecare din celelalte laturi. Un EU insumeaza o multitudine de fatete. Un om este o complexitate de Eu-ri. 
           Cum poate fi definit ceva atat de complex?

In cautarea cuvintelor potrivite

           Astazi voiam sa gasesc vorbe alese, pentru a-mi imbraca in ele trairile prilejuite de acest final de saptamana.
Cum sa incep? Ce sa spun? Parca a fost un fragment dintr-o poveste...

            Dimineata, sambata, 23 octombrie 2010.
            Am pornit spre Bucuresti, cu inima putin stransa de emotie.
             Luna se pregatea sa apuna, veghind, rotunda si plina, o parte din drumul nostru. Spre rasarit, cerul se colora in nuante pe care nu le mai vazusem parca niciodata, dand astfel de veste despre ziua insorita ce avea sa urmeze. Am admirat, de-a lungul drumului, padurile ferecate de toamna in arama si ma intrebam daca intalnirea cu acele persoane pe care le stiam doar din fotografii va fi de bun augur.
              In sfarsit ajungem in capitala. Nu o mai vazusem din copilarie.
              In ciuda vocii impersonale a GPS-ului, care spunea mereu: ,,peste 500 de m virati la dreapta...virati la dreapta”, cand la dreapta ne intampina un gard sau alt obstacol,  am ajuns, in cele din urma, la destinatie.
              La cativa m in fata mea, o femeie mignona ma privea cu un zambet la fel de emotionat ca al meu. Stransese in parul ei toata stralucirea razelor de soare. Nu stiu cand ...am simtit ca as vrea s-o iau in brate ca pe o sora. Zis si facut.
Liftul m-a dus apoi spre alt zambet emotionat si spre alte brate care m-au cuprins intr-o imbratisare deschisa si calda.                       Simteam ca ne stim dintotdeauna, doar ca nu ne mai vazuseram de multa...multa vreme. La fel am simtit si in fapt de seara, cand am recunoscut acelasi zambet emotionat, dar mai ghidus parca... si a treia pereche de brate deschise spre apropiere prieteneasca. Alaturi, un baiat cuminte, pe chipul caruia parca puteai sa citesti: ,,suflet bun”.
             A doua zi ne-au ratacit pasii pe strazile Bucurestiului de altadata, apoi prin Cimigiu, cautand urme de poezie la Izvorul lui Eminescu. In sfarsit am baut impreuna o cafea adevarata, nu virtuala, in cafeneaua de pe malul lacului din parcul pe care eu il stiam doar din imaginatie.
             Nu stiu cand au zburat clipele, pana cand bratele prietenesti s-au cuprins de ,,ramas-bun”, iar in ochi licareau boabe de roua...
              Langa Iasi, Luna ma astepta din nou sa-mi vegheze intoarcerea spre casa.
              Luasem cu mine amintiri placute si cateva frunze din Cismigiu, pentru un alt suflet cald ce ne-a insotit doar in gand.
              Mi-a parut rau ca, la aceasta intalnire de suflet, imi uitasem vocea acasa, de aceea am cautat acum cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima ce n-am putut atunci.
               Inca le mai caut...

Petale de suflet

           O zi de primavara,ca oricare alta, sau, poate ceva mai mohorata, pentru mine. Imi aplec privirea asupra caietelor in care imi caut satisfactia muncii de zi cu zi. Mai intervin, pe ici, pe colo, corectand o mica greseala, adaugand o litera omisa de ochisorii ce se gandesc mai mult la joaca. 
           Deschid un caiet albastru si...citesc. Imi infloreste in suflet o emotie umeda. O manuta timida a scris in caiet petale de suflet: 
         ,,Acum , la inceput de primavara, gandul meu zboara spre dumneavoastra. (...) Blandetea cu care imi vorbiti, povetele date, toate imi bucura inima si imi fac copilaria mai frumoasa. Ma priviti cu ochii mari, albastri, plini de bunatate, cateodata umbriti de ganduri, de grija ca maine nu va mai fi ca astazi, ca vom creste si cati dintre noi vom reusi sa strabatem jungla vietii. Doresc sa purtati in suflet speranta din fiecare mugure de lumina si fericire. Nu stiu ce expresii mai potrivite, mai alese as fi putut gasi. Stiu doar ca dumneavoastra ati inteles tot gandul meu, tot sufletul meu.`` 
          Imi sterg in tacere o lacrima fugara si inteleg, a cata oara, ca daruind din sufletul meu ochisorilor plini de intrebari, castig in fiecare zi candoare din suflete de inger. 
          Si deodata primavara nu mai este mohorata, soarele imi zambeste iar cerul meu nu mai este umbrit de nori.

De ce?

              De ce? Inca mai am intrebari fara raspuns.Chiar daca gasesc raspuns pentru unele, apar altele si altele, ca si cum izvorul lor nu mai seaca niciodata.
             De ce, in loc de a trai profund si total, imi filtrez mereu sentimentele prin lupa ratiunii? Le fragmentez, le analizez si le disec...pana cand nu stiu ce mai ramane din ele. Chiar daca ma regasesc aproape in toate eroinele lumii, nu ma pot confunda cu ele, pentru ca eu sunt altfel, sunt doar EU. Experienta lor nu-mi poate folosi, pentru ca viata mea nu e la fel cu viata lor. 
             Si atunci... in loc de a-mi considera existenta ca o sursa de investigatii pentru a castiga experienta, n-ar fi mai rational sa-mi traiesc la incandescenta, total, sentimentele, constienta ca nimic nu se repeta, ca fiecare minut ma apropie de reintrarea in neant?

Fascinatii

          Exista oameni care fascineaza, fara a face vreun efort pentru aceasta, fara ca macar sa -si doreasca , poate ca unii nici macar nu sunt constienti de puterea lor. Unii te fascineaza prin privire, altii prin voce, altii te fascineaza de la distanta, fara sa - i vezi, doar prin cuvintele care parca au o vraja ascunsa. Am cunoscut astfel de oameni.
           Unul dintre ei nu impresioneaza, la prima vedere, prin calitati fizice deosebite: un barbat brunet, trecut de 50 de ani, cred (nu ma pricep grozav la cifre, nici in ceea ce priveste aprecierea varstei cuiva) cu parul abia atins de cateva fire albe, de statura medie si cu un mijloc nu tocmai zvelt. A intrat in sala de curs, s-a asezat tacut la catedra, apoi ne-a privit cu niste ochi intunecati, in care mi s-a parut ca se oglindeste o nota de tristete. Apoi i-am auzit vocea, coborata parca din basmele copilariei si dintr-o data ochii aceia intunecati au capatat o stralucire aparte.
           Nu m-am inselat, vocea aceea avea o mare legatura cu basmele copilariei si, desi cursurile erau dupa-amiaza, dupa orele de serviciu, cand toti masteranzii eram obositi, preocupati de problemele cotidiene, pentru 4 ore paseam intr-o alta lume. Reusea acea voce sa ne faca sa uitam de probleme, sa intram profund in noi insine si sa ne regasim linistea.  Cum? Spunandu-ne, printre problemele teoretice ale cursului, desigur, in stransa legatura cu ceea ce studiam, cate una sau mai multe ,,povesti”. Iata un exemplu:
            ,,Astazi ma voi adresa fetitei care se afla in interiorul sufletului tau, pentru ca doar ea poate sa inteleaga povestea pe care ti-o voi spune. Apoi maine, sau poate in alta zi, ea va ajuta adultul din tine sa treaca peste greutatile care te intristeaza.
               A fost odata o fetita care avea in casa o multime de oglinzi. Numai ca, de cate ori se uita in oglinda nu putea sa vada imaginea ei adevarata.Era speriata si nu indraznea sa spuna celorlalti ca ea vedea in oglinda numai o imagine neclara...ajunsese sa creada ca asa si era in realitate: o forma neclara, fara prea mare importanta. De aceea era foarte nefericita, cu atat mai mult cu cat si cei din jur se purtau cu indiferenta fata de ea.
Intr-o zi fetita a mers la un magazin de oglinzi si i-a spus vanzatorului ca oglinzile sunt defecte. Vanzatorul i-a spus ca stie care este problema ei: el poate sa o vada in oglinda, dar ea nu se putea vedea, pentru ca nu se uita la ea ca sa se vada cine este. Apoi a continuat sa discute cu fetita, spunandu-i ca ea isi poate construi singura imaginea din oglinda, cu mintea ei, asa cum isi doreste. 
                Fetita a aflat ca oglinda reflecta doar o imagine a felului cum credea si simtea despre ea insasi. ”

Amintiri (III)

           Uneori imi place foarte mult ploaia. As alerga goala printre picaturile ei, de-as sti ca poate sa-mi spele toate dezamagirile adunate in suflet. Alteori mi-as dori o umbrela imensa, care sa ma apere de sarutul ei umed si rece, o umbrela care sa tina departe lacrimile cerului si lacrimile amintirilor.
....................................................................................................................

             Uneori simti ca sufletul tau canta o melodie numai de el stiuta, o melodie pe care doar un alt suflet, asemenea, o poate auzi. Si atunci incepi sa vibrezi, incepi sa raspandesti in jurul tau lumina. Cei din jur iti spun ca e ceva schimbat cu tine, ca parca in ochii tai si in zambetul tau e o stralucire speciala.
              Mi-as dori sa nu se piarda niciodata acea lumina interioara!

Amintiri (II)

           Daca stau cu ochii inchisi, imi vad viata mai bine ca oricand. Revad clipele cand alergam printre oameni si nu voiam sa stiu decat de copilarie. Ma cautase dragostea, dar i-am inchis usa in nas, spunandu-i: ,,Ce-mi pasa?!``. Dar apoi mi-a pasat...mult prea mult. Uneori ma simt ca o frunza in bataia vantului. Imi pare rau de fiecare minut care se scurge in zadar. De fapt, daca ma gandesc mai mult, realizez ca imi lipseste curajul de a actiona asupra lumii exterioare, dar mai ales asupra proprie-mi lumi. Cu toate ca de cele mai multe ori gandesc profund inainte de a intreprinde ceva, se intampla ca imprejurarile sa-mi joace feste, iar ceea ce credeam ca va fi in favoarea mea mi se intoarce impotriva. Astfel, ajung sa nu mai cred in nimeni si in nimic. Sunt disperata uneori ca un condamnat la moarte, cand in realitate nu sunt condamnata decat la neintelegere. Imi iert momentele de slabiciune, spunandu-mi in gand ,,mea culpa``, insa aceste momente de culpabilitate sunt destul de dese.



.....................................................................................................................................................................................


                       Urmatorul text nu-mi apartine in totalitate... am adaptat cate ceva din textul original ... apartine unei prietene virtuale cu care la un moment dat mi s-au intersectat gandurile intr-o cafenea literara ( exem)

       Mama ei de viata si de diferente! Ne ascundem dupa teorii  cand evidenta realitatii ne scoate ochii. As vrea sa-l intalnesc pe Maslow, ala, si sa-i dau o bere [ fie si pe lumea ailalta ], sa-i spun "mare dreptate ai avut domnule psiholog cu piramida aia, cu treptele ei de trebuinte personale" [ el le spune ..nevoi ...eu ma abtin ]. 
                 Sa exemplificam.... Lui ...iubitului meu sot, lucrator in industrie [ baiat bun dealtfel, ...dar cu lipsuri ] ii este foame, sete, vrea sa facem dragoste, apoi vrea sa doarma si tot asa. Si mie, profesoara, fata buna, dealtfel, ] mi-e foame,mi-e sete, vreau sa fac dragoste, apoi ..nu vreau sa dorm...numar umbrele de pe tavan desi as vreau sa-i vorbesc...despre celulele Stem, despre Sartre sau sa-i recit din Verlaine. Nu am cu cine. Il las sa doarma, oricum s-ar uita la mine ca la masini straine [ si aici e o diferenta...eu pot sa ma uit la masini straine...el nu poate vorbi cu mine ] ...
                 Si atunci ,mama ei de viata, se nasc frustrari, incep sa colind seara, noaptea, dimineata,  prin cluburi, pe bloguri, sa-mi caut pe cineva ce imi va da macar senzatia ca ma asculta... Spun senzatia... nu siguranta... ca cine stie ce trebuinte o mai avea si ala.  Dar, iar e o problema ! Daca o sa vreau sa-i vorbesc despre Sartre la miezul noptii, si el ...amantul, ca barbate-meu, sforaie de mult , doarme fara remuscare langa consoarta cu acte? Care consoarta, sigur , numara umbrele de pe tavan. 
                Atunci  sa nu spui, mama lor de diferente?!!! 
               Fac haz de necaz, oameni buni...dar tot ii dau o bere lui Maslow, ala !

Ne-a fost dor de dumneavoastra, Doamna!

               Cat de frumos poate fi sufletul unui copil! Zeci de ochisori de baietei si fetite ma privesc sinceri si prietenosi. Nevinovatia lor ma atrage si ma subjuga, incat si micile lor strengarii starnesc zambete in sufletul meu. Lumea lor se deosebeste atat de mult de lumea oamenilor plini de patimi! Simt ca si cum, deasupra capsoarelor lor neastamparate care-mi adreseaza sute si mii de intrebari, ar pluti adieri diafane de aripi de inger. 
             ,,Ne-a fost dor de dumneavoastra, Doamna!``

Amintiri (I)

                M-am considerat mereu o norocoasa: am avut norocul sa intalnesc oamenii potriviti, care mi-au marcat intr-un fel evolutia ulterioara, fie ca impactul cu ei a fost pozitiv sau negativ. 
               Am intalnit astfel de oameni, atat in spatiul real, cat si in cel virtual. Recentul sejur la malul marii mi-a adus in cale o noua astfel de intalnire.
                Visam, ca de obicei, cu ochii deschisi, urmarind zborul unui pescarus - desenand forme ciudate pe seninul cerului de vara. Briza imi alinta obrazul rumenit de atingerile razelor de soare si-mi ravasea parul intunecat, in timp ce gandul meu era departe. Am tresarit la auzul unei voci feminine si  m-am intors din calatoria imaginara, privind plina de curiozitate chipul doamnei ce se oprise langa sezlongul meu. O femeie mignona, ce-si stransese pletele blonde sub o palarie cu boruri generoase, imi spunea ceva despre o campanie de ajutorare a sinistratilor din Moldova. Isi oferea in acest scop doua din volumele de versuri scrise de ea, pentru o suma derizorie. M-a frapat titlul unuia dintre volume: ,,Dragostea perfecta” si atunci s-a infiripat o discutie mai mult decat interesanta pe aceasta tema.
                 ,,Omeneste vorbind, iubirea este cea mai accesibila forma de libertate pentru ca in mod firesc intra in opozitie cu ratiunea anchilozanta.”
                  Dupa ce a plecat, am rasfoit cele doua volume si am aflat astfel ca doamna respectiva e profesoara de limba romana, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania, autor de volume de proza si poezie, ziarist, editor, fondator al Fundatiei Culturale ,,Al. Piru”...si in plus, o mare visatoare.
                  Nu voi uita ce mi-a spus:
,,Cine nu poate visa la fericire
O sperie si nu o intalneste niciodata.”



....................................................................................................................................................................................


             In seara aceasta, am ascultat o poveste, asa cum ascultam in copilarie povestile bunicii. La prima ,,auzire`` parea o poveste banala, in care personajele nu erau feti -frumosi, zmei si zane, ci doua insecte: un licurici si o buburuza. Cei doi s-au intalnit in padure, s-au privit indelung si si-au dat seama ca s-au indragostit. Se iubeau atat de mult, incat au hotarat sa ramana impreuna pentru toata viata. In scurta vreme si-au dat seama ca, in drumul lor prin padure intalneau tot felul de obstacole, care, pentru doua insecte mici ca ele, puteau fi pericole care i-ar fi despartit pentru totdeauna. Au hotarat sa se tina de mana, ca sa nu se piarda unul de celalalt si au continuat sa mearga, mereu impreuna. La un moment dat,licuriciul si-a dat seama ca e singur. Cand s-a pierdut pe drum buburuza lui? Doar o tinea de mana! A cautat-o ore in sir, a strigat-o, dar nu a gasit-o. Se invinovatea pentru ca nu a stiut sa o pastreze mai aproape de el. Pe cand incepea sa se faca seara, a intalnit o furnica. Aceasta l-a intrebat de ce e trist, iar licuriciul nostru i-a povestit necazul sau. Atunci furnicuta l-a sfatuit sa se incordeze si sa-si aprinda luminita, ca poate il va vedea buburuza pe el.
         - Eram atat de trist, incat am uitat sa stralucesc! ii raspunse licuriciul. 
         Vocea calda a povestitorului s-a oprit aici, lasandu-ma sa-mi imaginez singura continuarea.

luni, 25 august 2014

ASPECTE CONTRADICTORII ALE AUTOREGLARII EMOTIONALE

Pentru a exista și a comunica, trebuie să ne exprimăm emoțiile, dar pentru a ne adapta în contextul social trebuie să le controlăm. Iată două aspecte care se contrazic reciproc. În ce măsură poate autoreglarea emoțională să le combine, pentru a asigura dezvoltarea noastră armonioasă?
Indiferent că ne place sau nu, ,,gașca indisciplinată a sentimentelor” (T. S. Elliot) ne dirijează comportamentul, chiar dacă acest lucru nu este neapărat coerent sau perceptibil.
Platon spunea că mintea umană este împărțită în trei părți: cea a judecăților, cea a dorințelor și cea a emoțiilor. Deci el despărțea emoțiile de judecată, considerând că se dezvoltă dincolo de capacitatea noastră de a judeca și de a le controla.
Spinoza considera emoțiile ca stări specifice ale sufletului omenesc, cu rol de a-l ghida între ceea ce e bun sau rău pentru viața personală.
Publicul larg și nu puțini oameni de știință consideră emoțiile ca mod de reacții instinctive pe care mamiferele și omul l-au dezvoltat pe parcursul evoluției. Ele au apărut și s-au dezvoltat ca semnale adaptative anunțând foarte devreme individul de apariția unui pericol sau a unei oportunități favorabile.
Fără emoții, individul nu ar fi putut supraviețui, fiind incapabil să se orienteze și să reacționeze rapid și dimensionat față de provocările din mediu.
Emoțiile au fost totdeauna legate de ,,ceea ce se cade” sau ,,trebuie” să simți într-un context. Oamenii au încercat să normalizeze, să standardizeze răspunsurile emoționale. Religia a fost prima care s-a implicat în acest proces de ,,domesticire” a emoționalității. Să întinzi și celălalt obraz când cineva îți dă o palmă este exemplul cel mai la îndemână.
Este indecent să te dai în spectacol, să nu-ți stăpânești furia, sentimentele de teamă, dezgust, tristețe. Orice manifestare afectivă exagerată va fi judecată ca deplasată, infantilă și ridicolă sau va fi percepută ca o slăbiciune, chiar labilitate.
Controlul de sine oferă avantajul unui oarecare confort psihologic, în sensul că, dacă reacțiile afective sunt temperate, reglate, ritualizate, greutatea lor se atenuează. Însă această situație prezintă un inconvenient important: o mare frustrare și mai ales distanța nocivă între ceea ce suntem și ceea ce facem. Emoțiile sunt utile, indispensabile chiar supraviețuirii omului.
Trebuie să existe o balanță între ce e normal să simți ca proces de răspuns la stimuli și ce se cade să simți, ca răspuns la normele societății, ca una din modalitățile de a putea fi împreună.
Cu siguranță fiecare dintre noi a simțit, măcar o dată în viață, că nu se poate controla. Ne vom urma sentimentele sau ne vom împotrivi lor? Dacă ne împotrivim sentimentelor proprii, cu voie sau fără voie, consecința sigură va fi autodistrugerea.
Dar ce este autoreglarea emoțională, la ce se referă ea?
Autoreglarea emoțională se referă la procesul prin care indivizii își autoreglează și controlează atât reacțiile interne la emoții, cât și expresia comportamentală a emoțiilor (Landy, 2002). Ea se referă la stăpânirea de sine, la capacitatea de a dirija și controla impulsurile și starea emoțională, înseamnă să fii stăpân pe propriile trăiri, impulsuri și resurse.
Exemple de autoreglare emoțională:
·         Abilitatea de a nu te supăra prea tare pe tine însuți atunci când faci greșeli sau când nu obții rezultate atât de bune pe cât ți-ai fi dorit;
·         Abilitatea de a nu te simți furios dacă nu înțelegi ceva anume;
·         Abilitatea de a nu te simți complexat atunci când colegii obțin rezultate mai bune;
·         Abilitatea de a nu te îngrijora excesiv înaintea examinărilor;
·         Abilitatea de a nu te supăra prea tare când colegii se poartă urât cu tine…etc.
Cele cinci competențe pe care le presupune autoreglarea sunt: autocontrolul, a fi demn de încredere, conștiinciozitatea, adaptabilitatea și inovativitatea.
Inteligența emoțională unește câmpul trăirilor emoționale și cel al inteligenței prin considerarea emoțiilor drept o viabilă sursă de informații care ajută persoana să înțeleagă și să exploreze mediul social.
În urma studiilor care au urmărit nivelul de dezvoltare al inteligenței emoționale de-a lungul anilor s-a constatat că oamenii progresează pe măsură ce își stăpânesc mai bine emoțiile și impulsurile, se motivează mai ușor și își cultivă empatia și flexibilitatea socială, adică devin mai inteligenți din punct de vedere emoțional. Ca urmare, au mai multe șanse să fie înțelegători față de sine, dar și față de semenii lor, mulțumiți în viață și eficienți, buni coechipieri, în avantaj în orice domeniu al vieții, fie că este vorba despre relațiile sentimentale și intime, fie că este vorba despre respectarea regulilor nescrise care guvernează reușita într-un domeniu de activitate.
Faptul de a ne putea stăpâni, de a face față furtunilor emoționale a fost lăudat ca o adevărată virtute încă de pe vremea lui Platon. În greaca veche, acest lucru se numea sophrosyne, adică grija și inteligența de a-ți conduce viața cu echilibru și înțelepciune. (Page Dubois). Romanii și primii creștini aveau s-o numească temperatia, temperare, adică abținere de la excesul emoțional.
Scopul este echilibrul și nu o îndepărtare a emoțiilor; fiecare sentiment în parte are valoarea și semnificația lui. O viață lipsită de pasiune ar fi o plictiseală pe vastul tărâm al neutralității și o izolare față de bogăția vieții însăși. Dar, așa cum observă chiar Aristotel, de dorit sunt emoțiile potrivite, sentimentele proporționale cu întâmplările.
Când emoțiile sunt prea tăcute, ele duc la plictis și la distanțare, când sunt scăpate de sub control și se ajunge la extreme sau sunt de prea lungă durată, devin patologice.
Stăpânirea emoțiilor tulburătoare este cheia împăcării cu viața emoțională; extremele – emoțiile prea intense sau de prea lungă durată – ne subminează echilibrul.
Momentele bune și cele proaste pot condimenta viața, cu condiția să fie păstrat un anumit echilibru.
Emoțiile negative puternice abat atenția spre propria lor preocupare, interferând cu încercarea de concentrare asupra altui lucru. Unul dintre semnele care arată că sentimentele au tendința să-și schimbe direcția și să cadă în patologic este faptul că sunt atât de insistente încât copleșesc orice alt gând, sabotând permanent încercările de a acorda atenție oricărui alt lucru întâlnit.
Când emoțiile copleșesc puterea de concentrare, este blocată de fapt capacitatea mintală cognitivă, pe care savanții o numesc și ,,memoria funcțională”, capacitatea de a reține toate informațiile relevante în raport cu misiunea de îndeplinit.
În măsura în care emoțiile noastre merg în direcția sporirii capacității noastre de a gândi și de a planifica, de a urma un antrenament pentru un scop îndepărtat, pentru a rezolva problemele, ele determină limitele capacității noastre de a ne folosi abilitățile mintale înnăscute și de a hotărî cum ne vom descurca în viață.
Deoarece de fiecare dată emoțiile noastre sunt corecte și reale, unele dintre ele dor.
Autoreglarea emoțională este diferită de a nega sau de a evita emoția. De exemplu este nesănătos să negi emoția de durere la pierderea cuiva sau să o transformi într-o emoție de indiferență. Să schimbi modul în care te simți înseamnă să trăiești o nouă emoție, diferită de cea pe care o trăiești și în legătură cu care ai decis că nu te conduce nicăieri.
Nu toată lumea este însă de acord cu premisa filosofică potrivit căreia dispozițiile proaste ar trebui schimbate. Tice a descoperit că există oameni care susțin că nu încearcă niciodată să își schimbe dispoziția, pentru că, după părerea lor, toate emoțiile sunt ,,naturale” și ar trebui trăite așa cum se manifestă, indiferent cât ar fi de descurajante. De asemenea, mai există și cei care adoptă dispoziții neplăcute din motive pragmatice.
Există și anumite dezavantaje ale reglării emoțiilor. Oamenii care posedă o prea mare stăpânire de sine sunt catalogați adesea ca fiind ,,de gheață”, pe când cei previzibili pot deveni transparenți, vulnerabili la manipulare prin intermediul șantajului emoțional.
Uneori pot avea loc neînțelegeri privind nivelul de autoreglare a cuiva: cei care au această calitate sunt considerați ca fiind lipsiți de pasiune, în timp ce oamenii cu temperament exploziv sunt considerați ca fiind ,,lideri clasici”, iar izbucnirile lor sunt luate drept semn ale carismei și puterii. Deseori, însă, oamenii carismatici comunică având o anumită siguranță, având conștiința propriei puteri asupra celorlalți.
La întrebarea : în ce măsură poate autoreglarea emoțională să îmbine cele două aspecte contradictorii, pe de o parte exprimarea emoțiilor pentru supraviețuire și controlul emoțiilor pentru conviețuirea civilizată în societate, răspunsul este echilibrul, găsirea unei căi de mijloc.






REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

1.      Butler – Bowdon, T. – 50 de cărți fundamentale pentru dezvoltare personală, Editura Meteor Press, București, 2008;
2.      Goleman, D – Inteligența emoțională, cheia succesului în viață, Editura All, București, 2004;