sâmbătă, 27 septembrie 2014

Cerc vicios

                  ,,De fapt nici n-am trait/ Doar am visat.” ( Boris Ioachim)

                  Cata profunzime pot cuprinde doua versuri, aparent simple!
                   De cand ma stiu, starea de visare este o particula a personalitatii mele care ma caracterizeaza. Nu, nu e totuna cu visele de noapte, in care subconstientul isi spune povestile sale. Este vorba de acele vise cu ochii deschisi, in care totul in jur apare schimbat, ca si cum ai privi lumea printr-un spectru care ii modifica dimensiunile, culorile, facand-o mai frumoasa. Imi place felul cum se vede lumea din perspectiva viselor!
                   Problema apare in momentul in care dusul rece al realitatii imprastie voalul viselor si iti dai seama ca totul a fost doar plasmuire a propriei imaginatii. Abia atunci intelegi ca nu ai trait cu adevarat nimic din ceea ce ti s-a parut frumos si ca oamenii nu sunt asa cum ti-ai dorit sa fie, cum i-ai infrumusetat tu. Observi ca realitatea nu e colorata, ci are nuante anoste de gri.
                   Intri intr-un cerc vicios: pentru a putea supravietui in griul cotidianului, trebuie sa te intorci la vis.




Cine sunt EU?

          Am incercat sa-mi raspund in ultima vreme la intrebarea ,,Cine sunt EU?” 
          Daca as deveni dintr-o data amnezica, incat nu mi-as mai aminti nici numele, nici statutul socio-profesional, ce anume ar putea sa ma defineasca pe mine cea adevarata, cea care se afla dincolo de imaginea reflectata in oglinda? De unde as sti ca sunt intr-adevar EU?
           M-as descoperi pe mine, cea vesnic fascinata de magia cuvintelor, de puterea ascunsa in sensul pe care li-l dam, atunci cand se inlantuiesc in rime, in versuri albe sau in proza. Dar asta nu ar fi decat o latura a personalitatii mele. Inseamna ca exista cate un Eu pentru fiecare din celelalte laturi. Un EU insumeaza o multitudine de fatete. Un om este o complexitate de Eu-ri. 
           Cum poate fi definit ceva atat de complex?

In cautarea cuvintelor potrivite

           Astazi voiam sa gasesc vorbe alese, pentru a-mi imbraca in ele trairile prilejuite de acest final de saptamana.
Cum sa incep? Ce sa spun? Parca a fost un fragment dintr-o poveste...

            Dimineata, sambata, 23 octombrie 2010.
            Am pornit spre Bucuresti, cu inima putin stransa de emotie.
             Luna se pregatea sa apuna, veghind, rotunda si plina, o parte din drumul nostru. Spre rasarit, cerul se colora in nuante pe care nu le mai vazusem parca niciodata, dand astfel de veste despre ziua insorita ce avea sa urmeze. Am admirat, de-a lungul drumului, padurile ferecate de toamna in arama si ma intrebam daca intalnirea cu acele persoane pe care le stiam doar din fotografii va fi de bun augur.
              In sfarsit ajungem in capitala. Nu o mai vazusem din copilarie.
              In ciuda vocii impersonale a GPS-ului, care spunea mereu: ,,peste 500 de m virati la dreapta...virati la dreapta”, cand la dreapta ne intampina un gard sau alt obstacol,  am ajuns, in cele din urma, la destinatie.
              La cativa m in fata mea, o femeie mignona ma privea cu un zambet la fel de emotionat ca al meu. Stransese in parul ei toata stralucirea razelor de soare. Nu stiu cand ...am simtit ca as vrea s-o iau in brate ca pe o sora. Zis si facut.
Liftul m-a dus apoi spre alt zambet emotionat si spre alte brate care m-au cuprins intr-o imbratisare deschisa si calda.                       Simteam ca ne stim dintotdeauna, doar ca nu ne mai vazuseram de multa...multa vreme. La fel am simtit si in fapt de seara, cand am recunoscut acelasi zambet emotionat, dar mai ghidus parca... si a treia pereche de brate deschise spre apropiere prieteneasca. Alaturi, un baiat cuminte, pe chipul caruia parca puteai sa citesti: ,,suflet bun”.
             A doua zi ne-au ratacit pasii pe strazile Bucurestiului de altadata, apoi prin Cimigiu, cautand urme de poezie la Izvorul lui Eminescu. In sfarsit am baut impreuna o cafea adevarata, nu virtuala, in cafeneaua de pe malul lacului din parcul pe care eu il stiam doar din imaginatie.
             Nu stiu cand au zburat clipele, pana cand bratele prietenesti s-au cuprins de ,,ramas-bun”, iar in ochi licareau boabe de roua...
              Langa Iasi, Luna ma astepta din nou sa-mi vegheze intoarcerea spre casa.
              Luasem cu mine amintiri placute si cateva frunze din Cismigiu, pentru un alt suflet cald ce ne-a insotit doar in gand.
              Mi-a parut rau ca, la aceasta intalnire de suflet, imi uitasem vocea acasa, de aceea am cautat acum cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima ce n-am putut atunci.
               Inca le mai caut...

Petale de suflet

           O zi de primavara,ca oricare alta, sau, poate ceva mai mohorata, pentru mine. Imi aplec privirea asupra caietelor in care imi caut satisfactia muncii de zi cu zi. Mai intervin, pe ici, pe colo, corectand o mica greseala, adaugand o litera omisa de ochisorii ce se gandesc mai mult la joaca. 
           Deschid un caiet albastru si...citesc. Imi infloreste in suflet o emotie umeda. O manuta timida a scris in caiet petale de suflet: 
         ,,Acum , la inceput de primavara, gandul meu zboara spre dumneavoastra. (...) Blandetea cu care imi vorbiti, povetele date, toate imi bucura inima si imi fac copilaria mai frumoasa. Ma priviti cu ochii mari, albastri, plini de bunatate, cateodata umbriti de ganduri, de grija ca maine nu va mai fi ca astazi, ca vom creste si cati dintre noi vom reusi sa strabatem jungla vietii. Doresc sa purtati in suflet speranta din fiecare mugure de lumina si fericire. Nu stiu ce expresii mai potrivite, mai alese as fi putut gasi. Stiu doar ca dumneavoastra ati inteles tot gandul meu, tot sufletul meu.`` 
          Imi sterg in tacere o lacrima fugara si inteleg, a cata oara, ca daruind din sufletul meu ochisorilor plini de intrebari, castig in fiecare zi candoare din suflete de inger. 
          Si deodata primavara nu mai este mohorata, soarele imi zambeste iar cerul meu nu mai este umbrit de nori.

De ce?

              De ce? Inca mai am intrebari fara raspuns.Chiar daca gasesc raspuns pentru unele, apar altele si altele, ca si cum izvorul lor nu mai seaca niciodata.
             De ce, in loc de a trai profund si total, imi filtrez mereu sentimentele prin lupa ratiunii? Le fragmentez, le analizez si le disec...pana cand nu stiu ce mai ramane din ele. Chiar daca ma regasesc aproape in toate eroinele lumii, nu ma pot confunda cu ele, pentru ca eu sunt altfel, sunt doar EU. Experienta lor nu-mi poate folosi, pentru ca viata mea nu e la fel cu viata lor. 
             Si atunci... in loc de a-mi considera existenta ca o sursa de investigatii pentru a castiga experienta, n-ar fi mai rational sa-mi traiesc la incandescenta, total, sentimentele, constienta ca nimic nu se repeta, ca fiecare minut ma apropie de reintrarea in neant?

Fascinatii

          Exista oameni care fascineaza, fara a face vreun efort pentru aceasta, fara ca macar sa -si doreasca , poate ca unii nici macar nu sunt constienti de puterea lor. Unii te fascineaza prin privire, altii prin voce, altii te fascineaza de la distanta, fara sa - i vezi, doar prin cuvintele care parca au o vraja ascunsa. Am cunoscut astfel de oameni.
           Unul dintre ei nu impresioneaza, la prima vedere, prin calitati fizice deosebite: un barbat brunet, trecut de 50 de ani, cred (nu ma pricep grozav la cifre, nici in ceea ce priveste aprecierea varstei cuiva) cu parul abia atins de cateva fire albe, de statura medie si cu un mijloc nu tocmai zvelt. A intrat in sala de curs, s-a asezat tacut la catedra, apoi ne-a privit cu niste ochi intunecati, in care mi s-a parut ca se oglindeste o nota de tristete. Apoi i-am auzit vocea, coborata parca din basmele copilariei si dintr-o data ochii aceia intunecati au capatat o stralucire aparte.
           Nu m-am inselat, vocea aceea avea o mare legatura cu basmele copilariei si, desi cursurile erau dupa-amiaza, dupa orele de serviciu, cand toti masteranzii eram obositi, preocupati de problemele cotidiene, pentru 4 ore paseam intr-o alta lume. Reusea acea voce sa ne faca sa uitam de probleme, sa intram profund in noi insine si sa ne regasim linistea.  Cum? Spunandu-ne, printre problemele teoretice ale cursului, desigur, in stransa legatura cu ceea ce studiam, cate una sau mai multe ,,povesti”. Iata un exemplu:
            ,,Astazi ma voi adresa fetitei care se afla in interiorul sufletului tau, pentru ca doar ea poate sa inteleaga povestea pe care ti-o voi spune. Apoi maine, sau poate in alta zi, ea va ajuta adultul din tine sa treaca peste greutatile care te intristeaza.
               A fost odata o fetita care avea in casa o multime de oglinzi. Numai ca, de cate ori se uita in oglinda nu putea sa vada imaginea ei adevarata.Era speriata si nu indraznea sa spuna celorlalti ca ea vedea in oglinda numai o imagine neclara...ajunsese sa creada ca asa si era in realitate: o forma neclara, fara prea mare importanta. De aceea era foarte nefericita, cu atat mai mult cu cat si cei din jur se purtau cu indiferenta fata de ea.
Intr-o zi fetita a mers la un magazin de oglinzi si i-a spus vanzatorului ca oglinzile sunt defecte. Vanzatorul i-a spus ca stie care este problema ei: el poate sa o vada in oglinda, dar ea nu se putea vedea, pentru ca nu se uita la ea ca sa se vada cine este. Apoi a continuat sa discute cu fetita, spunandu-i ca ea isi poate construi singura imaginea din oglinda, cu mintea ei, asa cum isi doreste. 
                Fetita a aflat ca oglinda reflecta doar o imagine a felului cum credea si simtea despre ea insasi. ”

Amintiri (III)

           Uneori imi place foarte mult ploaia. As alerga goala printre picaturile ei, de-as sti ca poate sa-mi spele toate dezamagirile adunate in suflet. Alteori mi-as dori o umbrela imensa, care sa ma apere de sarutul ei umed si rece, o umbrela care sa tina departe lacrimile cerului si lacrimile amintirilor.
....................................................................................................................

             Uneori simti ca sufletul tau canta o melodie numai de el stiuta, o melodie pe care doar un alt suflet, asemenea, o poate auzi. Si atunci incepi sa vibrezi, incepi sa raspandesti in jurul tau lumina. Cei din jur iti spun ca e ceva schimbat cu tine, ca parca in ochii tai si in zambetul tau e o stralucire speciala.
              Mi-as dori sa nu se piarda niciodata acea lumina interioara!

Amintiri (II)

           Daca stau cu ochii inchisi, imi vad viata mai bine ca oricand. Revad clipele cand alergam printre oameni si nu voiam sa stiu decat de copilarie. Ma cautase dragostea, dar i-am inchis usa in nas, spunandu-i: ,,Ce-mi pasa?!``. Dar apoi mi-a pasat...mult prea mult. Uneori ma simt ca o frunza in bataia vantului. Imi pare rau de fiecare minut care se scurge in zadar. De fapt, daca ma gandesc mai mult, realizez ca imi lipseste curajul de a actiona asupra lumii exterioare, dar mai ales asupra proprie-mi lumi. Cu toate ca de cele mai multe ori gandesc profund inainte de a intreprinde ceva, se intampla ca imprejurarile sa-mi joace feste, iar ceea ce credeam ca va fi in favoarea mea mi se intoarce impotriva. Astfel, ajung sa nu mai cred in nimeni si in nimic. Sunt disperata uneori ca un condamnat la moarte, cand in realitate nu sunt condamnata decat la neintelegere. Imi iert momentele de slabiciune, spunandu-mi in gand ,,mea culpa``, insa aceste momente de culpabilitate sunt destul de dese.



.....................................................................................................................................................................................


                       Urmatorul text nu-mi apartine in totalitate... am adaptat cate ceva din textul original ... apartine unei prietene virtuale cu care la un moment dat mi s-au intersectat gandurile intr-o cafenea literara ( exem)

       Mama ei de viata si de diferente! Ne ascundem dupa teorii  cand evidenta realitatii ne scoate ochii. As vrea sa-l intalnesc pe Maslow, ala, si sa-i dau o bere [ fie si pe lumea ailalta ], sa-i spun "mare dreptate ai avut domnule psiholog cu piramida aia, cu treptele ei de trebuinte personale" [ el le spune ..nevoi ...eu ma abtin ]. 
                 Sa exemplificam.... Lui ...iubitului meu sot, lucrator in industrie [ baiat bun dealtfel, ...dar cu lipsuri ] ii este foame, sete, vrea sa facem dragoste, apoi vrea sa doarma si tot asa. Si mie, profesoara, fata buna, dealtfel, ] mi-e foame,mi-e sete, vreau sa fac dragoste, apoi ..nu vreau sa dorm...numar umbrele de pe tavan desi as vreau sa-i vorbesc...despre celulele Stem, despre Sartre sau sa-i recit din Verlaine. Nu am cu cine. Il las sa doarma, oricum s-ar uita la mine ca la masini straine [ si aici e o diferenta...eu pot sa ma uit la masini straine...el nu poate vorbi cu mine ] ...
                 Si atunci ,mama ei de viata, se nasc frustrari, incep sa colind seara, noaptea, dimineata,  prin cluburi, pe bloguri, sa-mi caut pe cineva ce imi va da macar senzatia ca ma asculta... Spun senzatia... nu siguranta... ca cine stie ce trebuinte o mai avea si ala.  Dar, iar e o problema ! Daca o sa vreau sa-i vorbesc despre Sartre la miezul noptii, si el ...amantul, ca barbate-meu, sforaie de mult , doarme fara remuscare langa consoarta cu acte? Care consoarta, sigur , numara umbrele de pe tavan. 
                Atunci  sa nu spui, mama lor de diferente?!!! 
               Fac haz de necaz, oameni buni...dar tot ii dau o bere lui Maslow, ala !

Ne-a fost dor de dumneavoastra, Doamna!

               Cat de frumos poate fi sufletul unui copil! Zeci de ochisori de baietei si fetite ma privesc sinceri si prietenosi. Nevinovatia lor ma atrage si ma subjuga, incat si micile lor strengarii starnesc zambete in sufletul meu. Lumea lor se deosebeste atat de mult de lumea oamenilor plini de patimi! Simt ca si cum, deasupra capsoarelor lor neastamparate care-mi adreseaza sute si mii de intrebari, ar pluti adieri diafane de aripi de inger. 
             ,,Ne-a fost dor de dumneavoastra, Doamna!``

Amintiri (I)

                M-am considerat mereu o norocoasa: am avut norocul sa intalnesc oamenii potriviti, care mi-au marcat intr-un fel evolutia ulterioara, fie ca impactul cu ei a fost pozitiv sau negativ. 
               Am intalnit astfel de oameni, atat in spatiul real, cat si in cel virtual. Recentul sejur la malul marii mi-a adus in cale o noua astfel de intalnire.
                Visam, ca de obicei, cu ochii deschisi, urmarind zborul unui pescarus - desenand forme ciudate pe seninul cerului de vara. Briza imi alinta obrazul rumenit de atingerile razelor de soare si-mi ravasea parul intunecat, in timp ce gandul meu era departe. Am tresarit la auzul unei voci feminine si  m-am intors din calatoria imaginara, privind plina de curiozitate chipul doamnei ce se oprise langa sezlongul meu. O femeie mignona, ce-si stransese pletele blonde sub o palarie cu boruri generoase, imi spunea ceva despre o campanie de ajutorare a sinistratilor din Moldova. Isi oferea in acest scop doua din volumele de versuri scrise de ea, pentru o suma derizorie. M-a frapat titlul unuia dintre volume: ,,Dragostea perfecta” si atunci s-a infiripat o discutie mai mult decat interesanta pe aceasta tema.
                 ,,Omeneste vorbind, iubirea este cea mai accesibila forma de libertate pentru ca in mod firesc intra in opozitie cu ratiunea anchilozanta.”
                  Dupa ce a plecat, am rasfoit cele doua volume si am aflat astfel ca doamna respectiva e profesoara de limba romana, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania, autor de volume de proza si poezie, ziarist, editor, fondator al Fundatiei Culturale ,,Al. Piru”...si in plus, o mare visatoare.
                  Nu voi uita ce mi-a spus:
,,Cine nu poate visa la fericire
O sperie si nu o intalneste niciodata.”



....................................................................................................................................................................................


             In seara aceasta, am ascultat o poveste, asa cum ascultam in copilarie povestile bunicii. La prima ,,auzire`` parea o poveste banala, in care personajele nu erau feti -frumosi, zmei si zane, ci doua insecte: un licurici si o buburuza. Cei doi s-au intalnit in padure, s-au privit indelung si si-au dat seama ca s-au indragostit. Se iubeau atat de mult, incat au hotarat sa ramana impreuna pentru toata viata. In scurta vreme si-au dat seama ca, in drumul lor prin padure intalneau tot felul de obstacole, care, pentru doua insecte mici ca ele, puteau fi pericole care i-ar fi despartit pentru totdeauna. Au hotarat sa se tina de mana, ca sa nu se piarda unul de celalalt si au continuat sa mearga, mereu impreuna. La un moment dat,licuriciul si-a dat seama ca e singur. Cand s-a pierdut pe drum buburuza lui? Doar o tinea de mana! A cautat-o ore in sir, a strigat-o, dar nu a gasit-o. Se invinovatea pentru ca nu a stiut sa o pastreze mai aproape de el. Pe cand incepea sa se faca seara, a intalnit o furnica. Aceasta l-a intrebat de ce e trist, iar licuriciul nostru i-a povestit necazul sau. Atunci furnicuta l-a sfatuit sa se incordeze si sa-si aprinda luminita, ca poate il va vedea buburuza pe el.
         - Eram atat de trist, incat am uitat sa stralucesc! ii raspunse licuriciul. 
         Vocea calda a povestitorului s-a oprit aici, lasandu-ma sa-mi imaginez singura continuarea.