sâmbătă, 27 septembrie 2014

Amintiri (I)

                M-am considerat mereu o norocoasa: am avut norocul sa intalnesc oamenii potriviti, care mi-au marcat intr-un fel evolutia ulterioara, fie ca impactul cu ei a fost pozitiv sau negativ. 
               Am intalnit astfel de oameni, atat in spatiul real, cat si in cel virtual. Recentul sejur la malul marii mi-a adus in cale o noua astfel de intalnire.
                Visam, ca de obicei, cu ochii deschisi, urmarind zborul unui pescarus - desenand forme ciudate pe seninul cerului de vara. Briza imi alinta obrazul rumenit de atingerile razelor de soare si-mi ravasea parul intunecat, in timp ce gandul meu era departe. Am tresarit la auzul unei voci feminine si  m-am intors din calatoria imaginara, privind plina de curiozitate chipul doamnei ce se oprise langa sezlongul meu. O femeie mignona, ce-si stransese pletele blonde sub o palarie cu boruri generoase, imi spunea ceva despre o campanie de ajutorare a sinistratilor din Moldova. Isi oferea in acest scop doua din volumele de versuri scrise de ea, pentru o suma derizorie. M-a frapat titlul unuia dintre volume: ,,Dragostea perfecta” si atunci s-a infiripat o discutie mai mult decat interesanta pe aceasta tema.
                 ,,Omeneste vorbind, iubirea este cea mai accesibila forma de libertate pentru ca in mod firesc intra in opozitie cu ratiunea anchilozanta.”
                  Dupa ce a plecat, am rasfoit cele doua volume si am aflat astfel ca doamna respectiva e profesoara de limba romana, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania, autor de volume de proza si poezie, ziarist, editor, fondator al Fundatiei Culturale ,,Al. Piru”...si in plus, o mare visatoare.
                  Nu voi uita ce mi-a spus:
,,Cine nu poate visa la fericire
O sperie si nu o intalneste niciodata.”



....................................................................................................................................................................................


             In seara aceasta, am ascultat o poveste, asa cum ascultam in copilarie povestile bunicii. La prima ,,auzire`` parea o poveste banala, in care personajele nu erau feti -frumosi, zmei si zane, ci doua insecte: un licurici si o buburuza. Cei doi s-au intalnit in padure, s-au privit indelung si si-au dat seama ca s-au indragostit. Se iubeau atat de mult, incat au hotarat sa ramana impreuna pentru toata viata. In scurta vreme si-au dat seama ca, in drumul lor prin padure intalneau tot felul de obstacole, care, pentru doua insecte mici ca ele, puteau fi pericole care i-ar fi despartit pentru totdeauna. Au hotarat sa se tina de mana, ca sa nu se piarda unul de celalalt si au continuat sa mearga, mereu impreuna. La un moment dat,licuriciul si-a dat seama ca e singur. Cand s-a pierdut pe drum buburuza lui? Doar o tinea de mana! A cautat-o ore in sir, a strigat-o, dar nu a gasit-o. Se invinovatea pentru ca nu a stiut sa o pastreze mai aproape de el. Pe cand incepea sa se faca seara, a intalnit o furnica. Aceasta l-a intrebat de ce e trist, iar licuriciul nostru i-a povestit necazul sau. Atunci furnicuta l-a sfatuit sa se incordeze si sa-si aprinda luminita, ca poate il va vedea buburuza pe el.
         - Eram atat de trist, incat am uitat sa stralucesc! ii raspunse licuriciul. 
         Vocea calda a povestitorului s-a oprit aici, lasandu-ma sa-mi imaginez singura continuarea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu